Niyama, a doua dintre cele 8 ramuri

Cele opt ramuri pe care le descrie Patañjali în Yoga Sūtra încep cu două seturi de câte cinci îndrumări. Primul, yama, privește spre lume: cum ne purtăm cu ceilalți, de la nonviolență la neagonisire (descrise în ghidul Yama, prima dintre cele 8 ramuri). Al doilea, niyama, întoarce privirea spre sine: cinci rânduieli personale, felul în care îți ții corpul, mintea și zilele.

Patañjali le înșiră în sūtra II.32: śauca, santoṣa, tapas, svādhyāya și īśvara-praṇidhāna. Ultimele trei apar și în II.1, unde formează împreună kriyā-yoga, „yoga acțiunii”: practica de zi cu zi a celui care nu s-a născut cu mintea liniștită. Dacă yama sunt ceea ce nu faci celorlalți, niyama sunt ceea ce faci cu tine.

Śauca, curățenia

Curățenia începe cu ce e la vedere: corpul spălat, hainele curate, locul de practică aerisit. Continuă cu ce mănânci și cu ce lași să intre în minte, de la masă la ecran. Nu e puritate morală, ci ordine: un spațiu în care se vede limpede.

Pe saltea, śauca e recuzita pusă la loc, dar mai ales lucrul propriu-zis: posturile pun în mișcare corpul întreg, întind ce s-a scurtat, deschid ce s-a închis. Patañjali leagă de curățenie (II.41) voioșia și capacitatea de a sta cu atenția într-un singur loc; cine a ieșit dintr-o clasă cu capul mai ușor știe despre ce e vorba.

Santoṣa, mulțumirea

Mulțumirea nu e resemnare, nici lipsă de ambiție. E a lua ce ai acum ca punct de plecare, nu ca reproș. Patañjali spune (II.42) că din mulțumire vine fericirea cea mai înaltă: nu din obținerea unui lucru, ci din încetarea căutării febrile. În viața de zi cu zi: o seară în care nu compari ce ai cu ce au alții.

Pe saltea, santoṣa înseamnă să lucrezi cu corpul pe care îl ai azi, nu cu cel de ieri și nici cu cel de mâine. Dacă spatele coapsei e țeapăn azi, blocul vine mai sus și postura se face de acolo, întreagă, cu aceeași atenție. Mulțumirea nu coboară ștacheta; îți dă terenul ferm de pe care se construiește.

Tapas, căldura disciplinei

Cuvântul vine de la o rădăcină care înseamnă „a arde”. Tapas e focul disciplinei: efortul susținut care arde inerția. Nu e chin și nu e autopedepsire; Patañjali spune (II.43) că prin tapas se împuținează impuritățile, e o ardere care limpezește. Cine îl confundă cu fanatismul a încălcat deja prima yama, nonviolența.

Pe saltea, tapas e cel mai ușor de recunoscut. E a veni și în seara în care nu ai chef. E a ține Utthita Trikoṇāsana, postura triunghiului, încă cinci respirații după ce mintea a spus „gata”, cu genunchiul întins și pieptul deschis. Căldura care se adună în corp e reală, dar nu ea e ținta; ținta e ce rămâne când inerția s-a topit.

Svādhyāya, studiul de sine

Literal, „studiul propriu”: citirea textelor și, în același timp, a te citi pe tine cu aceeași atenție. Cele două se țin una pe alta: fără texte, studiul de sine alunecă în autoîngăduință; fără studiu de sine, textele rămân vorbe. Sūtra II.44, motto-ul paginii noastre de ghiduri, spune că prin studiu de sine ne apropiem de ceea ce ne călăuzește.

Pe saltea, svādhyāya e a observa fără judecată. Unde te încordezi când nu e nevoie: maxilarul, umerii, respirația ținută? Ce posturi eviți, și de ce? Profesorul vede din afară și corectează, dar cel care învață să se vadă dinăuntru duce corectura acasă.

Īśvara-praṇidhāna, încredințarea

Ultima niyama e cea mai greu de tradus. La Patañjali, īśvara e o conștiință aparte, neatinsă de suferință și de urmările faptelor (I.24), iar praṇidhāna înseamnă a încredința. Nu e nevoie să o citești confesional: în practică, e renunțarea la control asupra rezultatului. Faci ce e de făcut cu toată atenția, iar ce iese nu îți aparține. Patañjali leagă tocmai de ea (II.45) dobândirea lui samādhi, absorbția deplină, ultima ramură.

Pe saltea se vede la final. Fiecare clasă se încheie cu Śavāsana, postura cadavrului, în care nu mai ai nimic de făcut: nimic de îndreptat, nimic de obținut. A intra în ea fără să vrei nimic e mai greu decât pare. Cine reușește, fie și pentru câteva respirații, înțelege de ce se spune că ultimele ramuri nu se practică, ci vin de la sine.

Temelia practicii

Yama și niyama stau la începutul celor opt ramuri cu un rost: pe ele se așază tot restul. Un studio de āsana vorbește despre ele fiindcă altfel posturile rămân gimnastică, un corp mai mobil purtat de aceeași minte agitată. Ținute mult, cu atenție la aliniere și cu recuzita potrivită, posturile devin locul în care rânduielile se învață nu din carte, ci în talpă, în bazin, în respirație. Curățenie, mulțumire, foc, privire înăuntru, renunțare la control: fiecare clasă le cere pe toate cinci.