Sthira și sukha: ce cere o postură

Dacă deschizi „Yoga Sutra” ca să afli cum se face o postură, rămâi cu mâna goală. Din aproape două sute de aforisme (edițiile numără 195 sau 196), Patañjali dedică posturii exact trei, în cartea a doua, și nu numește niciuna. Nicio postură a muntelui, niciun triunghi, nicio stare pe cap.

Ce spune în cele trei sutre este însă tot ce cere o postură ca să fie yoga, nu gimnastică. Merită citite încet, cuvânt cu cuvânt, pentru că din ele vine felul în care lucrăm la studio.

Fermă și comodă

sthira-sukham āsanam (II.46). Trei cuvinte: postura este fermă și comodă. Este și citatul de pe pagina noastră despre practică: o definiție mai scurtă nu există.

Sthira înseamnă ferm, stabil, statornic. Nu încordat: ferm. Fermitatea vine din structură, nu din forță. Oasele poartă greutatea, talpa e așezată întreagă pe podea, genunchiul stă deasupra gleznei, coloana se lungește. Când structura e la locul ei, mușchii nu mai au de ce să se agațe.

Sukha înseamnă plăcut, ușor, comod. Tradițional se explică din su, „bun”, și kha, „gol, deschizătură”: butucul roții bine găurit, prin care osia trece fără să frece. De aici ușurința. În corp, sukha se vede: respirația curge, fața e moale, ochii sunt liniștiți, maxilarul nu strânge nimic.

Ușurința nu vine din a face mai puțin

Dacă „comod” ar însemna „fără efort”, cea mai bună postură ar fi cea de pe canapea. Patañjali pune însă cele două cuvinte împreună: ferm și comod, în același timp, în aceeași postură.

Convingerea noastră este că ușurința vine din precizie și din timp. O postură ținută corect câteva minute devine, la un moment dat, comodă: corpul găsește osul pe care să se sprijine, respirația se așază, mintea încetează să numere secundele. O postură ținută aproximativ devine chin după treizeci de secunde, pentru că mușchii fac treaba pe care ar fi trebuit să o facă structura.

Slăbirea efortului

prayatna-śaithilyānanta-samāpattibhyām (II.47). Postura se desăvârșește prin două lucruri: slăbirea efortului (prayatna, efort; śaithilya, slăbire, destindere) și contemplarea a ceea ce este fără sfârșit (ananta, fără sfârșit; samāpatti, contemplare, absorbire).

„Slăbirea efortului” nu e lene. Este a lăsa efortul inutil și a păstra numai efortul necesar. Inutili sunt umerii urcați spre urechi, maxilarul strâns, respirația ținută, degetele de la picioare încleștate în saltea. Necesar e piciorul care apasă, coloana care se lungește, brațul care se întinde. Cu timpul, distingi tot mai bine între cele două, iar postura arată tot mai simplă.

„Ceea ce e fără sfârșit” poate fi citit simplu: o atenție care nu se mai agață de un obiect. Nu de genunchiul care deranjează, nu de ceasul de pe perete, ci de respirație, de spațiul din jurul corpului. Când mintea se lărgește astfel, efortul inutil cade de la sine.

Contrariile nu mai lovesc

tato dvandvānabhighātaḥ (II.48). De aici, perechile de contrarii (dvandva) nu mai lovesc: cald și rece, plăcut și neplăcut, ușor și greu.

Este consecința, nu un scop în sine. Când corpul e ferm și comod, mintea nu mai e zgâlțâită de fiecare disconfort: o furnicătură, un curent de aer, o postură care nu-ți place. Le simți, dar nu te clatină. Abia un asemenea corp poate purta ce vine în „Yoga Sutra” după āsana: prāṇāyāma, lucrul cu respirația, și apoi concentrarea și meditația. Nu poți sta liniștit cu mintea într-un corp care se foiește.

Pe saltea

Cele trei sutre se verifică la prima clasă.

• Tāḍāsana, postura muntelui. Stai în picioare, atât. Și totuși: greutatea egală pe ambele tălpi, coapsele active, coloana lungă, umerii coborâți, fața moale. Ferm de la talpă la bazin, comod de la piept în sus. Postura din care încep toate celelalte este și cea mai limpede lecție despre sthira și sukha.
• O postură în picioare, ținută un minut. În Utthita Trikoṇāsana, postura triunghiului, primele secunde sunt luptă. Apoi, dacă piciorul din spate apasă și coloana se lungește, ceva se așază, iar respirația revine. Minutul acela este trecerea de la efort la fermitate.
• Śavāsana, postura cadavrului. Corpul întins pe spate, sprijinit în întregime de podea: fermitatea o dă pământul, ușurința o dă renunțarea la orice efort. Este forma cea mai pură a celor trei sutre, și de aceea fiecare clasă se încheie cu ea.

La studio

De aici vin cele două obiceiuri ale noastre care surprind la început: corectăm alinierea în amănunt și ținem posturile mai mult decât te-ai aștepta. Nu din severitate. Fermitatea se construiește din structură, iar structura se învață corectând talpa, genunchiul, bazinul. Comoditatea vine cu timpul, și timpul trebuie dat.

Patañjali nu a lăsat nicio instrucțiune de execuție, dar a lăsat criteriul după care se judecă orice postură. Când e fermă și comodă în același timp, e yoga. Restul este exersare, și pentru asta te așteptăm la o clasă.