Recuzita: de ce blocurile, curelele și păturile nu sunt pentru începători

Mulți vin la prima clasă cu o idee gata făcută: blocul și cureaua sunt „roțile ajutătoare” ale practicii, un sprijin de care scapi când devii bun. E o idee firească, dar la studio e invers. Cu cât practica e mai matură, cu atât recuzita se folosește mai inteligent.

Motivul e simplu. Recuzita nu înlocuiește efortul, ci îl pune unde trebuie. Fără ea, corpul ia calea cea mai scurtă spre forma posturii și plătește cu alinierea: se răsucește, se rotunjește, se sprijină pe ce e deja puternic și ocolește ce e slab. Cu ea, forma rămâne întreagă și lucrezi acolo unde postura a fost gândită să lucreze. Mai jos, principiile după care o folosim, fiecare cu un exemplu concret.

Aduc podeaua mai aproape

În Utthita Trikoṇāsana, postura triunghiului, în forma clasică, mâna de jos ajunge la podea, lângă glezna din față. Pentru cei mai mulți dintre noi, nu ajunge. Ca să ajungă, torsul se răsucește spre pământ și coloana se îndoaie lateral. Postura, care e o întindere a întregii laturi a corpului, se pierde exact în clipa în care mâna ajunge acolo cu orice preț.

Blocul de lemn pus sub mână scurtează distanța. Coloana rămâne lungă, pieptul deschis, ambele laturi ale trunchiului la fel de lungi. Nu lucrezi mai puțin, lucrezi ce trebuie: picioarele, șoldurile, rotația trunchiului. Podeaua a venit ea la tine.

Prelungesc brațul

Cureaua face același lucru pentru brațe. În Supta Pādāṅguṣṭhāsana, postura culcat ținând degetul mare al piciorului, stai pe spate cu un picior ridicat și îl ții de degetul mare. Cu mușchii din spatele coapsei rigidizați de orele pe scaun, ca să prinzi degetul, îndoi genunchiul sau ridici umerii și capul de pe podea. Cureaua trecută peste talpă ține piciorul, iar umerii rămân lipiți de podea, gâtul liber, piciorul de jos apăsat.

La fel în Paścimottānāsana, aplecarea înainte așezat: fără curea, ca să prinzi tălpile, spatele se rotunjește și umerii urcă spre urechi. Cu cureaua în mâini, spatele rămâne drept și se apleacă din șolduri, ceea ce e tot rostul posturii.

Ridică baza

Uneori problema nu e sus, ci jos. În Daṇḍāsana, postura bastonului, stai pe podea cu picioarele întinse și coloana verticală. Dacă spatele coapselor e scurt, bazinul e tras înapoi, lombara se rotunjește și tot ce e deasupra se prăbușește. O pătură împăturită sub ischioane, oasele pe care stai, ridică bazinul și îl lasă să se încline înainte. Coloana se poate lungi în sus.

În Sarvāṅgāsana, postura pe umeri, păturile de sub umeri au alt rol. Capul stă pe podea, umerii pe pături, iar diferența de înălțime duce greutatea pe umeri și pe brațe, nu pe vertebrele gâtului, și scoate ceafa de sub apăsare. Aici recuzita e o chestiune de siguranță, nu de comoditate. Dacă ai probleme la gât sau la coloană, spune-i profesorului înainte de clasă; yoga nu înlocuiește consultul medical.

Susțin ca să se poată lăsa

Un corp care se simte în pericol nu se deschide, se apără: se contractă, respiră scurt, ține. În Supta Baddha Koṇāsana, postura unghiului legat, culcat pe spate, bolsterul de sub spate și păturile de sub genunchi preiau greutatea și îi dau corpului motive să renunțe la apărare. Abia atunci pieptul se deschide, respirația coboară și șoldurile se lasă.

Același principiu, la scară mică, în Śavāsana, postura cadavrului, relaxarea cu care se încheie fiecare clasă: o pătură sub cap, ca fruntea să stea puțin mai sus decât bărbia și ceafa să se lungească. Acesta e temeiul posturilor restaurative: nu efortul aduce deschiderea, ci sprijinul.

Spun adevărul

Nu toată recuzita se ține în mână. Peretele e cel mai onest profesor din sală: stai cu spatele lipit de el și afli imediat dacă bazinul e drept și dacă sacrul, omoplații și spatele capului ating în același timp. Frânghiile prinse în perete permit tracțiuni ale coloanei, cu greutatea corpului drept forță, și inversiuni susținute, fără apăsare pe gât. Scaunul sprijină aplecările pe spate, ca pieptul să se deschidă fără să se strivească lombara, și oferă o variantă de Sarvāṅgāsana în care corpul poate sta mult.

De unde vine obiceiul

Folosirea sistematică a recuzitei nu e veche. A fost dezvoltată în secolul al XX-lea de profesorii tradiției care ține posturile mult, dintr-o observație de bun-simț: o postură lucrează numai dacă stai în ea corect și suficient timp. Ținută prost, lucrează împotriva ta. Recuzita a fost răspunsul: cu ea, aproape oricine, indiferent de vârstă, rigiditate sau accidentări, poate sta corect în postură, cu sprijinul potrivit atât cât e nevoie ca ea să lucreze. E și motivul pentru care ținem posturile mult.

La studio găsești toată recuzita, nu trebuie să aduci nimic, și înveți să o folosești pe parcurs, postură cu postură. Pe pagina despre practică vezi ce e în sală, iar în ghidul Ce înseamnă alinierea în yoga găsești ideea din spatele recuzitei: nu cât de departe ajungi, ci cum stai când ai ajuns.